Ethos al muncii și caracter – o definire

Ethos al muncii și caracter – o definire

Om al Cetății, dar și cărturar de benedictină vocație, pios în gândire dar și capabil de a gusta aromele tari ale artei de avangardă, spre pildă, Ion Predescu ni se prezintă ca un summum de atribute care converg în figura, clasică de-acum, a umanistului cu program ecumenist, de rit integrator, vădit de un personaj din paradigmaticul, pentru timpurile noastre, Munte vrăjit. Acolo, Settembrini apăra, natural și neobosit, o zestre exemplară a Europei, în care la loc de cinste se aflau (și verbului din urmă i s-ar cuveni așa-numitul prezent etern) valori precum toleranța și efortul de înțelegere a diversității, colorate cu acea câtime de credință care să îmblânzească zelul speculativ, să-l ferească de pulsiunile derivate, luciferic, din ambițiile suprematiste ale cunoașterii scientizate. Demn de remarcat, imediat ce ai parcurs câteva pagini dintr-o demonstrație construită de Ion Predescu, mi se pare egala înzestrare pentru privirea analitică și aceea sintezatoare, modalități antologic traduse de Paul Cornea în metafora epsitemologică aproapele și departele. Indiferent că descoperă alcătuiri mirabile prin cotloanele operei lui Cezar Baltag, sau definește macrofenomene alarmante, animate de diverși talibani, tonul urban este omniprezent, aspect care nu exclude un polemism subreptice, orientat, cât se poate de neechivoc, împotriva celor care se cred oracole universale și oferă panacee în toate registrele, la modul emfatic, întrebați, sau, cel mai des, neîntrebați.

Ion Predescu face parte dintr-o categorie dezirabilă pentru orice comunitate, fie ea înțeleasă restrâns, unde ar funcționa chiar ca aristotelianul agent motrice (bogata lui activitate publică stă drept exemplu), fie percepută larg, ca nație cu nevoie de modele, și anume categoria celor calificați profesional, care nu trăiesc din cultură, ci pentru cultură. Pasiunea lui pentru anumiți hermeneuți, mai ales anglo-saxoni (privilegiat: Heidegger), denotă o reverență făcută, consecvent, logicii, chiar dacă procedura implică anume asprime și impune un palier conceptual care solicită inițiere. Dacă e adevărat – și este! – că există un calm al valorilor, apud Virgil Nemoianu, ca să aperi un panteon, cu acel calm imperturbabil cu tot, trebuie să fii înarmat și luptător. Valorile nu se impun de la sine, și mai multe texte ale lui Ion Predescu, poate peceptibile ca abrazive în ochii unora, au meritul de a ”demasca” o tendință gregaristă a uniformității, consensului, monolitismului și a altor comodități mentale, cu rădăcini, vai!, recognoscibile în trecutul recent. Într-un volum reprezentativ, intitulat, deloc inocent, Stil, scriitură, sentiment livresc, autorul, într-o concatenare de comentarii pe marginea unor cărți care i-au reținut atenția sa, altfel definibilă prin prudență în fața modelor, face un elogiu elanurilor thetice, întemeietoare, cu un entuziasm inalterabil, după cum formulează și avertismente la adresa unor practici mediatice care pot perverti gustul public. Or, sufletul său eminamente profesoral nu are cum suporta asta, drept care el scrie, pledează energic pentru afluenții intelectuali ai performanței scriitoricești, aducând în față, bucuros și apăsat, evident iritant pentru diverse specii umane, gândul că o școlaritate încheiată prematur sau fraudulos e motivul capital pentru reaua situare, la coada ierarhiilor acreditate, a unei țări. După cum, simetric, respectul față de corpul profesoral sporește semnificativ, până la garantarea lucrului, șansele de afirmare și dăinuire spirituală a unui popor.

Ion Predescu ilustrează și apără un ethos al bunelor practici sociale, transindividuale, carevasăzică, văzut ca tot mai desuet astăzi, și face aceasta cu devoțiune, pentru principii salubre și chiar eficiente (aici, e de, fapt o sinonimie a termenilor) care defineau dascălul, și iarăși s-ar cuveni ca verbul să fie învestit cu prezentul întremător, ca personaj tractant al neamului său, altfel spus, ca apostol. În fapt, și notăm o chestiune ”banală” retoric, dar esențială pentru comunitate și comuniune, toți educatorii ar trebui să dea din sine, când e de unde să dai, câte ceva, întemeiat științific și asumat afectiv, pentru ceea ce numeau romanticii înaintași patetici propășire. Nu ar fi chiar puțin să trăiești cu astfel de ideal.

Gabriel Coșoveanu

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *