Sorin Lavric: ”Glasuri din Bolgie”

Sorin Lavric: ”Glasuri din Bolgie”

Volumul lui Sorin Lavric: ”Glasuri din Bolgie” închide și transfigurează  atăta suferintă, a victimelor comunismului, încât canonul estetic devine etic. „Literatura mare cere ori filosofie, ori o profunzime a gândului, pe care nu ti-l da decât suferința”( p.70) afirmă Sorin Lavric, într-un discurs aspru, corect, despre existențe cu aulalia  și perihalia, aserțiuni esentializate: La suferințe mari, opere mari.

Mesajul cărții  lui Sorin Lavric se metamorfozează prin treptele devenirii, altele decât evoluția în general, printr-o existentă  dincolo și dincoace de limbă, unde genotextul devine fenotext, altceva decât genotipul, care nu se modifică  in parcursul spre fenotip, cum este in biologie. Tymosul suferă atâta  synoichism, prin cartografia vieților cu destin, calea regală  a suferinței  deținuților politici, din perioada 50-60, încât și esteticul  devine catharsis. Iar fenotextul, devenire îmbunătățită.

Descriem, rezumând, căteva segmente dintr-o carte  unde, obișnuit spus, viața bate filmul.

Despre bolgie:

„După lectura unei cărti, ca Nuda veritas, afirma Sorin Lavric, simți nevoia să te scuturi ca după un vis urât, până într-atât de molipsitoare e atmosfera de bolgie, în care intri. Bolgie e ca un termen convențional, prea palid pentru a surprinde timpul descreierat din cele trei tomuri. Le închizi, dornic de a le uita cât mai repede, dar dâra lor neverosimilă  te urmărește mult timp. Dacă aș spune: putoare de beci, îngustime  de carceră, cruzime de fiară, n-aș  face decât să enumăr câteva expresii terne, al căror înțeles nu poate surprinde aerul de molestare, în care a respirat Nicolae Stroescu-Șovarna”.

Alt portret, al martirului, Florea Olteanu  „În dubla calitate de martor al evenimentelor și deopotrivă de procuror însărcinat cu anchetarea masacrului din Piața Palatului, Florea Olteanu refuză să facă jocul comuniștilor, drept care este eliminat din magistratură și arestat în 1951. Ce urmează de acum încolo este o secventă de istorie de tip tragic, în măsura în care acceptăm că un om ,ca să atingă un rang tragic, trebuie să îndeplinească doua conditii: să se opună unei forte in fata căreia nu are nici o sansă; să aibă conștiinta clară a imprejurării că nu poate decăt să piardă. Altfel  spus, e tragic omul, care, împotrivindu-se unei forte mai mari, o face stiind de la inceput deznodămăntul”.

Despre fenomenul Pitesti:

„Cea mai bună definitie a iadului este: locul unde pângărirea fiziologiei este folosită ca unealtă de înnebunire a omului. Fiziologia este criteriul după care poti identifica gradul de promiscuitate în care cineva isi duce viata, sau, în cazurile extreme,gradul de supliciu la care e supus. La Pitesti, supliciul a fost starea in care, vointa fiind anihilată, victima nu mai dispunea de propriul trup „(despre martirul Mihai Buracu)„

 

 

In memoria unei comunitati nu supravietuiesc decat acei nebuni frumosi care, spunand adevarul, indura o popreala sau un boicot din partea puterii. Boicotul va trece, dar memoria nebunilor nu. (Sorin Lavric)„

O concluzie nu numai tulburatoare, si din tragicul ca limita si depasire, poate o alta modalitate de devenire, dinainte ca El sa prinda chip si cuvant.

Genul acesta de oameni care scot carti nu din vanitate publica, ci din imbold marturisitor, genul acesta de autori sunt inclasabili si tulburatori, caci existenta lor acopera deseori de deriziune aerele de creatori ale breslei scriitoricesti. Nu fiindca i-ar face concurenta tagmei literare-literatura carcerala nu intra in competitie estetica cu literatura beletristica-ci fiindca o pune in lumina frivola a unui personaj vanitos”.

Tot din perspectiva destinului este discutata si existenta doctorului Paulescu.

Sorin Lavric aminteste construind, structurand, ceea ce inseamna intalnirea lui Paulescu cu destinul, care inseamnă altceva decât recunoastere, decat notorietate. De Emil Palade a auzit toată lumea. Se stie că doctorul Paulescu: ,,ajungănd victima unei escrocherii nationale a devenit simbolul unei nedreptăti, o nedreptate care dovedeste că medicina poate fi scena unor jocuri de culise”.

Concluzia, după ce detaliază, reamintind episoadele nerecunoasterii adevărului de către Comisia, care acordă premiul Nobel. Adevărul era că ar fi trebuit ca doctorul Paulescu să fie considerat descoperitorul insulinei. Au fost considerati Banting si C.H. Best. O nedreptate imensă. Sorin Lavric afirma: ,,așa se face că de numele medicului se leagă amintirea unei proscrieri si dorinta unei apostazii, iar apostazia sună astfel: memoria ostracizatilor din categoria lui Paulescu – a căror imagine trebuie ștearsă de cei care intrețin actualul panoptic ideologic, adică de cei care ne monitorizează presa, premiile, statuile si efigiile de pe monede – memoria acestor ostracizati trebuie întretinuta din spirit de frondă, din vointa de recunoastere a valorii si din nevoia de a ne opune măsluirii sistematice a istoriei. In fata opticii răzbunătoare a celor care plătesc polițe si împart indulgențe pe criterii de servitute, așteptând in schimb penitenta bleagă din partea celor care refuză să găndească la comandă. In fata lor se cere seninătatea unui spirit lipsit de naivitate”. Despre Neculai Popa

 

Autorul a trecut prin Pitesti, Gherla si Aiud, având nenorocul de a-i întălni pe cei mai sadici tortionari ai puscăriilor comuniste: Țurcanu, Nicolski sau Crăciun. Prin veridicitatea episoadelor înfătișate si prin onestitatea martorului, care a fost, Neculai Popa, se așază, cu mărturiile lui,alături de cărtile lui Dumitru Bordeianu, Grigore Caraza, Mihai Buracu, Marcel Petrisor si atătia altii”. Ce face un om cand este lovit de pacoste? Aflăm din interpretarea volumului Nacafaua detentiei.

Cronica literară la volumul ”Nacafaua detentiei” debutează prin afirmatia de mysterum tremendum: „Judecată sub unghi moral, viata e o chestiune de resort interior , adică o pacoste ce tine de spirit. Cuvăntul ”pacoste” e cel mai nimerit pentru a surprinde esenta fenomenului: un om isi dezvăluie latențele spiritului numai dacă e lovit de nenorocire”.
In schimb, in conditii normale, ferecat sub imperiul obisnuintei, el trăieste amoral: se miscă in virtutea inertiei, fără să bănuiască ce filon de energii poartă in sine. E cum ar respira la foc scăzut, intr-o manieră mediocră, ce exclude sensul etic. Abia când se loveste de pragul de sus incepe să-si afle putințele ascunse. Si abia acum devine moral. A te lovi de prag inseamnă a-ti intălni pacostea. Pe vremuri, la pacoste, se spunea ”nacafa”, cu intentia de a-i da o tentă providentială, de destin impartial. Cu exemplele lui Lazăr Săineanu din  „Dictionarul universal al limbei romăne din 1896„ (Sorin Lavric)

 

In studiul: „Cu ochii la agonia altora” Sorin Lavric transcrie momentele agoniei unor oameni de memorie afectivă: călugărul Leon Manu,Vlad Georgescu, director la Radio ”Europa Liberă”, Sandu Tzigara-Samurcas, citand cartile lui Alexandru Maier. Am fost medic la Gherla, Editura Vremea, 2009, lui Stroescu-Stanisoara, Intrezariri, Editura Institutul Cultural Roman, 1998, lui C.D.Zeletin, Distinguo, Editura Vitruviu, 2008.

Leon Manu, intr-una din celule: statea in pat in pozitie semisezanda si, la intrebarea medicului: ”Ce va supara, domnule Manu?, calugarul a ridicat ochii frumosi si i-a zambit: „Existenta,domnule doctor”, apoi si -a lasat capul intr-o parte si a murit.

Si expresivul comentariu al lui Sorin Lavric: „Scena e de un calm hieratic, care inspiră groaza, ca toate tragediile, care se petrec după aparențe cuminti”.

Despre sfarsitul lui Vlad Georgescu: „…cu pupilele căzute sub nivelul pleoapelor inferioare si zvărcolindu-se intruna, se liniștește dintr-odata, se ridică in capul oaselor, se agată cu mana de mânerul patului si deschide larg ochii, intr-o dilatare mată, de luciditate finala. Apoi se prăbușește si intră in comă.

Interpretarea lui Sorin Lavric:

„Scena are suspansul macabru al agoniilor grele si retezate, de unde si atractia apăsătoare pe care o exercita”

Apoi, medicul C.D.Zeletin, asistănd la agonia lui Sandu Tzigara-Samurcas, in 1987:”…aflat la patul aristocratului căzut in coma cateva zile, C.D.Zeletin șoptește ca pentru sine, in limba italiana: ”Sandule, Sandule ce te-ai apucat să faci?”

Aristocratul deschide imediat ochii si ii raspunde tot in italiană:”Ai pus pe coperta a patra bustul tatei facut de Han?” . Cine isi dă viata pentru un vis o pretuieste atăt cat merită”(M.Yourcenar)

Cănd alegi trei spectre ideale-Hristos, libertatea si tara-deznodămăntul vietii tale e inscris în ele, moartea împrumutănd ceva din nebunia lor frumoasă. De aceea, desi duce o viată de căine, Motrescu are o iremediabilă noblete spirituală. (Sorin Lavric)

Traian Brăileanu și-a trăit viata la pragul de tensiune, pe care i l-a dat înzestrarea. In fiecare seară ,după incheierea orelor de școala,se roagă fierbinte pentru întremare, iar răsunetul nu se lasă asteptat: cei doi frati mor si Traian va înceta să se mai roage vreodată. Nu-l va nega niciodată pe Dumnezeu, dar se va opri de a mai crede că zeii sunt deprecabili, adică dispusi a se lăsa înduplecati de vorbele suplicatoare ale muritorilor”.

Mica Viena, Cernautii, „orasul dintre ceturi”, oferă ambientalul germinativ pentru asimilarea câtorva concepte: rigoarea educatiei, cavalerismul, repulsia fata de marxism. In 1930, Brăileanu va fi senator in Parlamentul Romaniei, iar in Guvernul Antonescu-Sima va avea portofoliul Educatiei Naționale. In 1945 este condamnat la 20 de ani închisoare; sociologul devine o peripsema  sociala, adică o scărnăvie, trecută in categoria rebuturilor umane. Despre profesor s-a vorbit numai ca om politic, desi politica  lui a însemnat trei luni de guvernare si restul puscarie”.

Căt din frăngerea unei vieti depinde de capriciul istoriei si căt de captura vietii interioare?

La Traian Brăileanu răspunsul inclină spre a doua solutie… Capitolul :”Doi interbelici” hermeneutizează despre Mircea Vulcănescu si Constantin Noica.

Viata frumoasă, doua destine. „Chiar așa era Noica, un autohton cu reazem in limbă, dar fără proptea in transcendent: „Se subîntelege că nimic nu-l recomanda pe Vulcănescu pentru moartea martirică de care va avea parte. Dinu Noica, desi rămas de timpuriu fără un rinichi, in urma tuberculozei renale pe care o contractase in tinerete,va trăi mult si va muri pe un pat de spital la Sibiu. Vulcănescu, tot bolnav de tuberculoza, va muri ca o peripsema mundi, ca o lepădătură criminală aruncată pe brancarda sordidă la infirmeria din Aiud. Suferea de cașesie si de miocardită acută. Noica va fi inmormăntat intr-un cadru mirific, pe un platou imprejmuit cu brazi, in apropierea unui schit de lemn. Celălat va fi aruncat ca un gunoi intr-o groapă comună, la Răpa Robilor, fără a primi umbra simbolică a vreunei cruci”.

Mai departe: „Retrospectiv, destinul amândurora a fost frânt: închisoare sfârsind cu moartea in cazul lui Vulcănescu, închisoare urmată de excludere sociala, in cazul lui Noica. Si totusi, fiecare s-a împlinit in chip propriu: Noica prin operă,Vulcănescu-prin moarte. Unul s-a impus filosofic in tiparul culturii laice, celălalt si-a întocmit capodopera in matca sacrificiului pentru aproapele”.Si:

”Dinu Noica a fost un posedat al conceptelor subtile, adică un filosof. Mircea Vulcănescu a fost un smintit al mortii hristice, adica un crestin”.

Despre Ernst Bernea si simplitatea in „Indemn la simplitate” (excelent volum al politropiei)

„De pe urma lui Ernst Bernea, va rămane amintirea unei vieti distruse si un album de fotografii inspirate din lumea satului interbelic ,,acel sat pe care etnologul român a apucat sa-l cerceteze pe vremea cand lucra in echipele monografice ale lui Dimitrie Gusti”.

Și

„Fraza lui Bernea are o simplitate de stinghie dată la rindea”. Despre Fenomenul Pitesti, cartea lui Virgil Ierunca.

„Fenomenul Pitesti a fost prima pledoarie după 1989, pe care un om a săvărsit-o in favoarea victimelor comunismului romănesc, despre dresajul psihologic devastator, mai cumplit decăt laogai-urile chineze,si regimul Pol Pot, afirma Sorin Lavric”.

Mai departe,

„Pitestiul e unic prin rafinamentul drăcesc, cu care fibra morală a oamenilor a putut fi mutilată. La capătul unei asemenea cărti te regăsesti traumatizat si obosit, fără nici un chef de viată. Există, așadar, un fel de viată, desfigurată si inumană, care iti taie orice pofta de viată”.

Tot despre Fenomenul Pitesti, Sorin Lavric interpretează cartea lui Alin Mureșan, exceptională, in cuvinte liniștitoare .

E îmbucurător că într-o națiune atinsă de hemiplegia memoriei, mai apar tineri de stofa lui. Despre Alice Voinescu, despre Gabriel Chifu, despre serialul Memorialul durerii, texte fremătătoare. Să cităm interpretarea paginilor despre Arsenie Boca: „Singura cale e refugiul in credinta bisericii. Să nu te opui dușmanilor e singura tactică cu sorti de izbăndă. Mai mult, nenorocirile sunt bune, fiindcă  te silesc să treci un prag, la fel cum dușmanii sunt buni, pentru că iti provoacă eliminarea socială. Si cum inițierea  in misterul credintei cere trauma trecerii pragului, deci, eliminarea. Logica aceasta e cu totul din afara lumii, dar la ea ajung monahii. Credința cere periclitare, periclitarea duce la  extenuare, iar extenuarea e alt cuvănt pentru metanoia  in duh a monahului. Sorin Lavric propune nu numai developarea evenimentelor, care ar fi, in sine, transfiguratoare, ci instituie un sistem de semne apotropaice, compus straniu si devastator, conceptualizat, original si originar, prin simplitate, destin. Bolgie, fenomenul Pitesti, fiziologia si innebunirea omului, vanitate, estetică, estetic, catharsis, literatura carcerală, peripsema, destin, simplitate, torționari, nacafaua, amoral, moral, providentă, agonie, credintă, sacrificial, extenuare sunt concepte si metasensuri, dintr-un limbaj al salvarii si normalitătii din fericire. (Autorul acestor rânduri a avut onoarea să intălnească de-a lungul timpului, decenii, cu genunchiul plecat, persoane din galeria celor amintite. La o comemorare la Aiud, dupa ce au vorbit Ilie Tudor si Gr.Man, martiri, persoane  sublimate, impăcati cu lumea si destinul, un ins incrăncenat striga: vorbesc de inchisori, le mai dăm si acum, la 9o de ani. Mi s-a chircit sufletul, am fugit la primul autocar, departe de indivizii răului. Mâna lungă a răului era prezentă. Chiar dacă l-a ajuns, la 90 de ani si pe Grigore Caraza, pe o banca in fata locuintei, snopit in bataie, de un exemplar barbar, dintr-un scenariu al groazei, rugăciunea lor, a martirilor, era mai puternică decat răul, dizolvat, pentru a ne întâlni, parafrazând, cu toții, în rai).

 

Prof. dr. Ion Predescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *