Ethos al muncii şi caracter

Ethos al muncii şi caracter

 

Om al Cetăţii, dar şi cărturar de benedictină vocaţie, pios în gândire dar şi capabil de a gusta aromele tari ale artei de avangardă, spre pildă, Ion Predescu ni se prezintă ca un summum de atribute care converg în figura, clasică de-acum, a umanistului cu program ecumenist, de rit integrator, vădit de un personaj din paradigmaticul, pentru timpurile noastre, Munte vrăjit. Acolo, Settembrini apăra, natural şi neobosit, o zestre exemplară a Europei, în care la loc de cinste se aflau (şi verbului din urmă i s-ar cuveni aşa-numitul prezent etern) valori precum toleranţa şi efortul de înţelegere a diversităţii, coloratee cu acea câtime de credinţă care să îmblânzească zelul speculativ, să-l ferească de pulsiunile derivate, luciferic, din ambiţiile suprematiste ale cunoaşterii scientizate. Demn de remarcat, imediat ce ai parcurs câteva pagini dintr-o demonstraţie construită de Ion Predescu, mi se pare egala înzestrare pentru privirea analitică şi aceea sintezatoare, modalităţi antologic traduse de Paul Cornea în metafora epsitemologică aproapele şi departele. Indiferent că descoperă alcătuiri mirabile prin cotloanele operei lui Cezar Baltag, sau defineşte macrofenomene alarmante, animate de diverşi talibani, tonul urban este omniprezent, aspect care nu exclude un polemism subreptice, orientat, cât se poate de neechivoc, împotriva celor care se cred oracole universale şi oferă panacee în toate registrele, la modul emfatic, întrebaţi, sau, cel mai des, neîntrebaţi.

Ion Predescu face parte dintr-o categorie dezirabilă pentru orice comunitate, fie ea înţeleasă restrâns, unde ar funcţiona chiar ca aristotelianul agent motrice (bogata lui activitate publică stă drept exemplu), fie percepută larg, ca naţie cu nevoie de modele, şi anume categoria celor calificaţi profesional, care nu trăiesc din cultură, ci pentru cultură. Pasiunea lui pentru anumiţi hermeneuţi, mai ales anglo-saxoni (privilegiat: Heidegger), denotă o o reverenţă făcută, consecvent, logicii, chiar dacă procedura implică anume asprime şi impune un palier conceptual care solicită iniţiere. Dacă e adevărat – şi este! – că există un calm al valorilor, apud Virgil Nemoianu, ca să aperi un panteon, cu acel calm imperturbabil cu tot, trebuie să fii înarmat şi luptător. Valorile nu se impun de la sine, şi mai multe texte ale lui Ion Predescu, poate peceptibile ca abrazive în ochii unora, au meritul de a ”demasca” o tendinţă gregaristă a uniformităţii, consensului, monolitismului şi a altor comodităţi mentale, cu rădăcini, vai!, recognoscibile în trecutul recent. Într-un volum reprezentativ, intitulat, deloc inocent, Stil, scriitură, sentiment livresc, autorul, într-o concatenare de comentarii pe marginea unor cărţi care i-au reţinut atenţia , altfel definibilă prin prudenţă în faţa modelor, face un elogiu elanurilor thetice, întemeietoare, cu un entuziasm inalterabil, după cum formulează şi avertismente la adresa unor practici mediatice care pot perverti gustul public. Or, sufletul său eminamente profesoral nu are cum suporta asta, drept care el scrie, pledează energic pentru afluenţii intelectuali ai performanţei scriitoriceşti, aducând în faţă, bucuros şi apăsat, evident iritant pentru diverse specii umane, gândul că o şcolaritate încheiată prematur sau fraudulos, e motivul capital pentru reaua situare, la coada ierarhiilor acreditate, a unei ţări. După cum, simetric, respectul faţă de corpul profesoral sporeşte semnificativ, până la garantarea lucrului, şansele de afirmare şi dăinuire spirituală a unui popor.

Ion Predescu ilustrează şi apără un ethos al bunelor practici sociale, transindividuale, carevasăzică, văzut ca tot mai desuet astăzi, şi face aceasta cu devoţiune, pentru principii salubre şi chiar eficiente (aici, e de, fapt o sinonimie a termenilor) care defineau dascălul, şi iarăşi s-ar cuveni ca verbul să fie învestit cu prezentul întremător, ca personaj tractant al neamului său, altfel spus, ca apostol. În fapt, şi notăm o chestiune ”banală” retoric, dar esenţială pentru comunitate şi comuniune, toţi educatorii ar trebui să dea din sine, când e de unde să dai, câte ceva, întemeiat ştiinţific şi asumat afectiv, pentru ceea ce numeau romanticii înaintaşi patetici propăşire. Nu ar fi chiar puţin să trăieşti cu astfel de ideal.

Gabriel Coşoveanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *