Fericirea sau nefericirea modelelor: Medicul Romulus Popescu

Fericirea sau nefericirea modelelor: Medicul Romulus Popescu

 

Perioada postbelică a fost traversată şi în oraşul de sub Capela de modele formatoare, prin ştiinţă şi conştiinţă, integratoare, astfel încât, ceea ce era vizibil în panoplia ideologiei comuniste, într-o retorică vetustă, nereformatoare, care îşi arată de fapt efectele devastatoare în zilele de astăzi, să fie contracarat de oamenii setaţi de cultură, ca structură de adâncime.
Oamenii aceştia, foarte puţini, pierduseră bătălii, la care, probabil, nici nu participaseră direct, la baionetă, nici nu aveau cum, proporţia celorlalţi era nimicitoare şi, oricum, ei ştiau că o devenire este o devenire, că, de fapt, conceptul de synoikism traversează istoria. Conceptul de synoikism ar putea fi tradus astfel: Noi nu ne întâlnim ca să fim împreună, ci ca să realizăm „un construct”.
Nu pentru a fi laolaltă, ci pentru a avea o viziune. Viziunile transfigurează, clădesc, construiesc, pentru ca apoi clădirile, construcţiile, firesc, să dispară, să se închege o altă viziune.
Invizibilul generează lumea, vizibilul, ca civilizaţie, îi dă temelia, îi dă normalitatea palpabilă. Şi când realul devine prea palpabil, ceea ce se întâmplă des, foarte des în existenţă, ultima şansă rămâne invizibilul. De aceea Domnul Iisus Hristos este şi în interiorul religiei şi în afara ei. Dincolo de bine şi rău. Nici în sensul lui Nietzsche, nici al lui Heidegger, nici al lui Cioran, nici al teologiei în general. Ci în sensul de după lectură al fiecăruia. Al normalităţii.Al lecturii lumii ca un text. Excepţiile pot fi „cei îmbunătăţiţi”, însă minuni nu se produc la fiecare pas.
Romulus Popescu este unul dintre aceste modele.Imbunatatit. Este şi acum o personalitate integratoare. A trecut peste un deceniu de când a plecat la cele veşnice. Reprezenta o viziune a sensurilor „mute” ale existenţei. Medic fiind, îşi trata pacienţii cu un respect coparticipativ. La câte un diagnostic insurmontabil pentru pacient, propunea deznădăjduit, fără emfază, un tratament alopat, ştiind că nu are efect decât parţial sau deloc, transferând discuţia, tranşant, în alt domeniu, literar, filosofic, al destinului, unde ştiinţa era neputincioasă. „De ce a dat maşina peste Albert Camus când el era pe trotuar?” este una dintre întrebările care se putea încadra în aceşti parametri.
Romulus Popescu semnifica şi astăzi o viziune a onestităţii, a ştiinţei, a doctorului fără de arginţi, a lecturilor subversiv integratoare.
Una din întrebările pe care le-ar pune acum Romulus Popescu, om de ştiinţă şi umanist în acelaşi timp, ar fi: Cine mai pune într-un ev aprins de un „rug aprins”?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *