„Înalţă-ne, ne mântuie…”

„Înalţă-ne, ne mântuie…”

 

Dan C. Mihăilescu interpreteazã corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle, care devine cu patos, empatie, libertate pătimitoare, coerenţă şi asincronie, disociere, fluentă, devastator şi nobil (Ce este nobil, întreabă Nietzsche), integrator, dezinvolt, trist, melancolic, tragic, fără finalităţi şi cauzalităţi, într-o tramă epică, diseminată şi coagulată, diegeza şi structura de adâncime din trasfrasticul între aletheia, generalitate şi individuaţie, rugăciune şi strigăt, rareori bucuria existenţei, fenomen şi cultura jertfei, destin şi umanitate, sens şi metasens, mirobolant memorabil, iluziile pierdute ca mentalitate a lexemului adevăr, eleuterehie şi metafizica, o poveste unde între „Totul e bine” şi „Socot că totul e bine” trece timpul postmodern în care realitatea nu este reală, ci ipotetică, între jertfă şi normalitate, apocatastază şi sublimare.
Să cităm din corespondenţă, pagini celebre de altfel:
Herietta: „Acest om (Eminescu n.n.) iubeşte pe femeia asta că numai moartea ar putea să-l desfacă, iar în viaţă nimeni nu e în stare să-l facă s-o urască”.
Decembrie 1888: „pacientul meu e grav bolnav… Luni la ora 3 după-amiază s-a deschis uşa cu impertinenţă şi apare Bălănca. Pacientul, din starea cea fără de mişcare de părea că e mort, s-a sculat pe cot şi a început a plânge, fără ca mai o oră să poată scoate un cuvânt. Eu am rămas încremenită. Ea a stat cu multă îndrăzneală până a venit medicul”.
În aprilie 1889: „Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu – să-mi rămâie cel puţin acel al poeziei, care pentru mine s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.
Mihai Eminescu: „În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din falnici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni.
Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Manas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc!”
Cu trei ani înainte, către Alexandru D. Xenopol: „Eu am moştenit prin ereditate o tristeţe pe care nu pot să mi-o explic şi care, educată din când în când c-un optimism însufleţit de paginile măreţe scrise cu sângele său de nobilul popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieţei mai uşor”.
Ian: „Prin 1888-188
9 Eminescu este adus în Bucureşti… Aceasta este starea lui mentală, când într-o zi aud un glas de femeie prin sală oftând. Deschid uşa şi întâlnesc pe Veronica Micle, care îşi frământa mâinile şi se ţinea de păr oftând… Am venit după Eminescu, acum ies de la dânsul din odaie, imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dânsul, toate silinţele mele ca să-l aduc la o viaţă reală n-au izbutit. Şi biata femeie îşi continua drumul, oftând şi frecându-şi mâinile”. (George Panu)
Eminescu: „Dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există nici o scânteie, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi… Nu cred nimic, nu sper nimic, şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. D-ta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi? Părerea de rău de a-ţi fi cauzat D-tale dureri e singura părere de rău pe care o am… Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la D-ta n-am văzut decât bine.
Al D-tale supus Eminescu.”
„Iubirea celor doi a fost una totală, devastatoare şi regeneratoare deopotrivă.” (Dan C. Mihăilescu)
Cu ale sale, indicibile, trădări, nehotărâri, metamorfozatoare sau disolutizante, prea terestre pentru geniul eminescian şi povestea, autentică, dintotdeauna, cu excepţii apolinice sub aspectul „curtoaziei academice” care nu-şi propune „statornicia psihosomatică”, hermeneutica interjecţiei, postmodernul prescurtărilor de lexeme, neexcluzându-le, ci normalitatea de către stele.
Şi peste toate, în spiritul, poate, al lui Origene:
„Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te
Înalţă-ne, ne mântuie
Din vălul ce ne bântuie” („Rugăciune”)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *