STRUCTURA PITAGOREICĂ A DISCURSULUI MODERN

STRUCTURA PITAGOREICĂ A DISCURSULUI MODERN

Divinul Platon convocase cuvintele cele mai umile (de o umilitate hristică, spune G. Liiceanu) să depună mărturie despre iubirea de înțlepciune. Cu el, experiența se consumase, sublimul deghizat în umil fusese demascat; urmașii erau constrânși să cerceteze alte căi. Intervenția înnoitoare a lui Aristotel este autoritară: de acum, filosofii nu vor mai folosi limbajul târgoveșilor, ci un limbaj propriu. Inițiativa Stagiritului a fost preluată, cu timpul, și de celelalte științe. S-a ajuns acolo, încât astăzi, fiecare știință nu numai că își are propriul discurs, ci pur și simplu, ea este una cu discursul ei. Ești literat ori filosof atunci când înțelegi limbajul literaturii, al filosofiei și ești în posesia lui. Cine nu-l cunoaște, nu poate citi o cronică literară, nici măcar o poezie sau o proză (fie ea chiar foarte scurtă), ori o abordare speculativ teoretică a unui fenomen. Pentru că „Limbajul nu este numai o formă a culturii, ci este totodată și baza culturii: în general, limbajul este și o realitate, și în același timp este și organizarea acestei realități, și se organizează și pe sine însuși ca realitate” (Eugeniu Coșeriu, Limbajul nu este numai o formă a culturii, în „Calende”, nr. 1-2-3-4/ 2001, interviu realizat de Adriana Rujan).
Mă grăbesc să spun că noi, vâlcenii, dispunem de un astfel de discurs modern, esențializat, în domeniul literaturii. Graba este explicabilă: să nu ne-o ia alții înainte și apoi să fim acuzați de protocronism.
Opera profesorului Ion Predescu este discursul său. Este fascinant. Este rarism. Pentru întemeierea lui, Ion Predescu a muncit, cu har, o viață. Vom spune: dar un copil, în nevolnicia lui, îsi însușeste discursul primar al spunerii în limba maternă doar în 2-3 ani, iar lui Ion Predescu i-a trebuit o viață? (Se povestește că un ascet hindus primește vizita unor „trăitori” într-o altă religie, aceea a confortului modern. La întrebarea ce a reușit el în anii de asceză, răspunde: „Vedeți râul acela? Eu pot să-l trec cu piciorul, fără să mă ud pe tălpi.” „Cum? – se indignează beneficiarii civilizației – pentru atâta lucru ți-ai pierdut 20 ani din viață, când puteai să-i dai luntrașului o rupie să te treacă dincolo?”) Cât de neajutorată ființă poate fi Ion Predescu, dacă și la 50 de ani învață încă să vorbească!
Adevărul conținut acestor cuvinte, singurul, este la vedere: în toamna aceasta Ion Predescu împlinește 50 de ani. La aniversare, i-am dori încă o sută de ani întru șlefuirea cuvântului, dar… Ce mai este suta în ziua de azi?
Așadar, știința discursului este domeniul pe care Ion Predescu este stăpân, aș zice – la modul absolut, pentru că în discursul lui cuvintele parcă ar fi chemate la un agon al frumuseții. Și să nu uităm că „sufletul se îngrjește cu anumite descântece, iar descântecele acestea nu sunt altceva decât cuvintele frumoase. Din astfel de cuvinte, se naște în suflete înțelepciunea”, iar aceasta „oferă sănătate pentru cap și intregul corp” (Platon, Charmides, 157). Cum a ajuns, însă, Ion Predescu la performanța discursului său? Noi, care am mai auzit discursuri frumoase, frumoase și atât, am putea spune: „Vorbăria lui Predescu… doi bani nu face. Si eu dacă mi-aș pune mintea…” Nimic nu e adevărat din acest reproș malițios, inexistent, din fericire -, în afară de expresia a-ți pune mintea la contribuție. Căci performanța de față este rezultatul unei asceze îndelungate și al competenței intelectuale. Pentru a ajunge la performanța discursului cei vechi recomandau studiul artelor liberale, apoi, consecvent acestora, studiul filosofiei. Eu însumi l-am auzit pe Ion Predescu regretănd că nu este specialist în limbi clasice; pentru că el nu este unul din cei care să spună „Lasă, se poate și fără asta”. Exigența domniei sale este maximă în raport cu persoana proprie, fiindu-i cu desăvârșire străină prostituția intelectuală.
Discursul lui Ion Predescu este poemul său. (Poetul George Țarnea, recent, spunea că îl ascultă ca pe o foarte frumoasă poezie.) Etimologic, poem vine de la grecescul poiein „a face”. Dacă l-a facut, un neastâmpăr ne îndeamnă să ne întrebăm: cum l-a facut? Să recurgem deci la un demers mai ingrat, ispitiți de demonul curiozității, acela de demontare a discursului predescian.
La un discurs atât de esențializat, credem că s-a ajuns printr-un îndelung exercițiu al renunțărilor. Din discursul primar, care va fi fost mai arborescent, mai pletoric, nelipsit de un filon al narativității, Ion Predescu a tăiat. A tăiat fără milă, până la sânge, adică până la sintagma esențializatoare. Într-atât este de condensat discursul predescian, încât pare o suită de „module de semnificații”, într-o textura omogenă, ce deschide către sacru. Am botezat cuvântul meu Structura pitagoreică… pentru că Ion Predescu aduce discursul la starea numărului, învestindu-l cu virtuțile acestuia. Vin cu două argumente. Primul, vă rog să nu-l luați în seamă, ține de prietenia noastra, în fond – de servituțile prieteniei, de faptul că în prietenie nu trebuie să fii rigid, ci flexibil, să rezisti umorilor neinspirate – ale prietenului. Voi vorbi în numele unei prietenii așa cum am cunoscut-o eu, clasică, încat Ion Predescu are de suportat rigorile unui discurs despre prietenia reala.
Argumentul pornește de la o glumă pe seama nebunilor. Glumă cunoscută, desigur, pentru că toți mai suntem câteoadă atinși de aripa genialității și mai înălțăm câte o laudă nebuniei. Se zice că într-un ospiciu nebunii se distrau din plin spunând bancuri. Dar, cum ajunseseră la o cunoaștere perfectă a acestora, au decis să renunțe la partea de relatare. Și atunci spunea doar numărul bancului, bancul nr. 279, spre exemplu, și toti se tăvăleau de râs. Prin urmare, ce altceva făceau ei, decât că își tehnicizau rostirea, își perfecționau discursul? Elementul narativ era resimțit ca indigest. Nebunul nu se pierde in futilități, el merge la esență. În număr există o biografie, un curriculum, numărul vorbește, povestește. Povestea din el întreține, ca orice poveste viața. Rezultatul firesc: se râde. Râsul sancționează, aprobă, certifică tot demersul acesta discursiv cuprins în număr.
(Pentru un moment festiv, aniversar, pare nefiresc un astfel de limbaj. Să nu uităm, însă, că în astfel de ocazii se adună uneori prea multe laude pe capul cuiva. Iar zeii nemuritori devin invidioși. Ei țin sfat dacă să-l lase pe om să se bucure de lauri, ori să-l readucă, brutal, la statutul de ființă muritoare. Există un vechi și un bun obicei la români: în procesiunea triumfului, se auzeau glume tăioase la adresa generalului. Citim in Suetoniu, Viata celor doisprezece cezari: „Cetățeni, feriți-vă femeile, vine un bărbat chel…”. Vă dați seama că insul de inițiativă erotică semnalizat aici este însuși Caesar. Căci Suetoniu nu-l cunoscuse încă pe Ion Predescu…)
Al doilea argument ține de o instanță înrudită celei dintâi (nebuniei) și anume, bănuim de filosofie. Îndrumător ne va fi Augustin.
Citatul din Platon pune semnul egalității între cuvintele frumoase și descântece, incantații, așadar – între discursul performant și muzică. Să-l ascultăm atunci, în comentariul lui H. Irinee Marrou, pe Augustin: „Augustin ne arată cum se reduce plăcerea muzicală la percepția unor raporturi matematice… Dincolo de muzică materială, reflecția a izbutit să descopere o muzică mai apropiată de desăvârșire, o muzică pe deplin rațională, alcătuită nu din impresii sensibile, ci din valori matematice, absolute, eterne… Ce muzică vom alege dacă nu pe cea a numerelor, a căror frumusețe este perfectă și rațională?” (Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, București, 1997, p. 245). Augustin împărtașește estetica lui Pitagora atunci când afirmă că trebuie să transcedem judecata estetică către o judecată rațională, aceasta din urmă conducându-se la raporturi numerice, „la contemplarea austeră a adevărurilor eterne, a frumuseții matematice”. Demersul filosofului nu se oprește, bineînțeles, aici: „Să trecem de la desfătarea pe care ne-o dă plăcerea simțurilor, la cunoașterea substratului ei matematic și de la contemplarea acestuia – la iubirea prea fericită a lui Dumnezeu” (Ibidem, p.247)
Prin esențializare, discursul vizează tăcerea. Cuvântul a devenit efigie calpă, două mii și ceva de ani de discurs au demonetizat cuvântul. Acum, pentru credibilitate, discursul trebuie să facă drumul invers, spre ceea ce a fost el inițial, înainte de căderea din paradisul lui: meditație, tăcere. Tăcerea e partea cea mai elocventă a discursului. Se spune (Hans-George Gadamer) că proza e poezie decăzută; grecii o numeau psilof logos „cuvântul gol”. Dar poezia prin ce e valoroasă? Prin aura de tăcere în care se deschide. Nu ceea ce spune poezia e interesant, discursul acesta „material” este, de fapt, o propedeutică la ceea ce sub/ supra-înțelege. Tăcerea e fertilă, ea mustește de sensuri, ca un cuibar de gânduri. Discursul modern (în speță cel predescian) nu mai suportă inflația cuvântului, se dezice de tot ceea ce este flatus voci. Discursul lui Ion Predescu are, totuși, de înfruntat o dificultate, un paradox: el se războiește cu cuvântul, dar cum altfel o poate face decât prin cuvânt? Și atunci, credibilitatea lui are de suferit.
Este limpede că „economia” discursului modern nu exclude (dimpotrivă!) impostura. Nu este cazul la Ion Predescu, unde fiecare cuvânt poartă asupra lui greutatea unei cărți de rostire esențială: Noica, Heidegger, Paul Ricoeur, G. Genette ș.a. Să respingi un discurs de natură livrească, plămădit din cultură, înseamnă să respingi cultra însăși.
Un moment determinant în devenirea lui Ion Predescu, îl constituie influența bunicului său. Bunicii – arhiva noastră suflețească. În avatarurile intelectuale, putem spune, Ion Predescu a trecut și prin ipostaza întru totul privilegiată – : Bobei. Trebuia să fie Bobei un emul al universităților din seria Călinescu, Cioculescu, Streinu, dacă nu ar fi mers, olimpian, pe o singură carte: Bărbăteștii de la poalele Builei (pentru că tot am amintit de Olimp). Când nepotul încă nu era la liceu, universitarul Proin (poate fi refulat) i-a pus în mână o carte monumentală. Câți dintre mai marii catedrelor s-au întâlnit cu Mihail Dragomirescu la o vârstă atât de fragedă? Gestul, de anvergură inițiatică, pare decupat din scenariul scripturistic: un înger vine, oferă o carte și spune răspicat: „Ia-o și mănânc-o!” Acesta a fost catehumentaul, proba acceptării. De atunci a rămas Ion Predescu un asiduu căutător al cuvintelor lustrate.
Elocința lui Ion Predescu, întotdeauna întemeietoare, evoluează mai bine în preajma conceptului; amintim unul a cărui ocurență este copleșitoare: sacru, sacralitate.
Nu știu cât de pregătiți suntem să receptăm un asemenea discurs. Eugen Negrici, vâlceanul evadat în Republica literelor, pe post de mare dregător, conducător de doctorat al profesorului Ion Predescu, se zice că îl sfătuiește pe acesta înaintea examenelor: „Să nu strălucești!” Și aceasta la Universitatea din București. Are dreptate marele dregător: se pare că dispunerea noastră nu este încă favorabilă prestației moderne a discursului.

de Petru Pistol

Revista „Forum”,2003

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *