O carte a excelenţei,  a urmelor şi principiului  ceruluiin scriitura înduhovnicită

O carte a excelenţei,  a urmelor şi principiului  ceruluiin scriitura înduhovnicită

 

 

„File de istorie bisericească” (Studii  si articole de istorie bisericească si mărturii,scrise între  anii 1983-1997) Am numit o carte monumentală.         „Autorul studiilor şi articolelor din acest volum este Preotul Ioan Dură, Doctor în Teologie al Universităţilor din Atena, şi  din Louvain (Belgia).

Ai impresia, prin comparatie, lecturănd cărţile părintelui dr. Ioan Dură, că şi grecul D. Russo, mai exact in erudiţie, uneori, decât N. Iorga, a instrumentalizat documente, cărora n-a reuşit, însă, să le dea patină stilistică, aşa cum realizează. prin limpiditatea simplităţii, politropie, politropie, Ioan Dură. Cărţile sale prin notaţia exactă înseamnă un argument pentru viziunea aulică  asupra istoriei, prin informaţie, metamorfozele bibliografiei, rafinamentul cercetării, scriitura, din desenul evenimenţial, savoarea excursului genealogic.

Hirotonit preot la 7 decembrie 1980 pe seama Parohiei „Sfântul Grigorie Teologul” din Ţările de Jos, Părintele dr. Ioan Dură slujeşte în această enorie din ianuarie 1981. De menţionat că Preotul Ioan Dură a slujit doar în parohii ale diasporei române din Olanda şi Belgia; fiind fondatorul (ctitorul) primei parohii ortodoxe române în Ţările de Jos, „Sfântul Grigorie Teologul”, cu sediul actual la Schiedam/Rotterdam, dar şi al celei dintâi parohii din Belgia flamandă (Flandra) – „Naşterea Maicii Domnului”,  de la Antwerpen, unde a slujit de la înfiinţarea acesteia, la începutul anului 1993 şi până în toamna anului 2013. În afara celor două parohii, menţionate mai sus, Preotul dr. Ioan Dură este ctitorul şi altor şaisprezece parohii ortodoxe române din cele două ţări amintite. De asemenea, este şi co- a două parohii ortodoxe române în Belgia francofonă, anume una în Valonia şi cealaltă în Bruxelles.

Părintele dr.  Ioan Dură a fost Protopop al Protopopiatului Olandei şi al Belgiei flamande (Flandra). de la înfiinţarea sa în 2001 şi până la desfiinţarea acesteia, în toamna anului 2016, când s-a constituit Protopopiatului Olandei, încredinţându-i-se păstorirea acestuia, ca protopop, tot prea cucerniciei sale.

Despre „Călugării sciţi” şi formula lor hristologică s-a tratat în cadrul unei lucrări de o aleasă ţinută ştiinţifică, anume, în „Apărarea Calcedonului în Răsărit (451-553), semnată de Patrick T. R. Gray şi editată la Leiden (Olanda), în 1979, de binecunoscta editură E. J. Brill. Dată fiind importanţa problemei călugărilor sciţi şi a formulei lor hristologice pentru noi românii Părintele Ioan Dură a socotit util să extragă din lucrarea lui T. R. Gray toate pasajele referitoare la aceasta şi să le prezinte în traducere, în cartea sa.

Din excelenta sa lucrare (File de istorie bisericească) aflăm că despre „Călugării sciţi”, operele lor şi contribuţia acestora la gândirea teologică a Bisericii şi a celei străromâne, în particular, a scris mai multe studii savantul preot professor doctor Ioan G. Coman, anume: a) Inscripţiile creştine şi contribuţia Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti din Scythia-Minor a sec. IV-VI, în „Mitropolia Olteniei” –  XXIX (1977), nr. 10-12, p. 706-723; b) Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Editura Institutul Biblic, Bucureşti, 1979. Mai menţionează, de asemenea, şi alte câteva studii de excepţie, semnate de Prof. Dr. Emilian Popescu – „Organizarea ecleziastică a provinciei Scythia Minor” din „Studii Teologice”, XXXII (1980), nr. 7-10, p. 591- 605; Pr. Dr. Asist. Nicolae V. Dură – „Tradiţia hristologică predanisită de Părinţii străromâni şi români, în „Mărturie Ortodoxă”, An II (1983), nr. 4, p. 18-46        „p. 41.

„Sciţia, Iliricul şi Mesia Inferioară avuseseră o continuă şi puternică tradiţie pro-calcedoniană. Mănăstirile scite, de exemplu, au rămas pe durata schismei acaciene în comuniune perfectă cu Roma” scrie preotul Ioan Dură la             p. 48 – şi continua:  „…problema Călugărilor sciţi a provocat o considerabilă tensiune între Constantinopol şi Roma. Un grup de călugări, condus de Ioan Maxenţiu, propuseseră o soluţie pentru rezolvarea controversei cu episcopul Paternus de Tomis. Soluţia implică folosirea aşa-zisei forumle theopashite, unul din Treime a fost răstignit… Datorită faptului că Leonţiu, unul din aceşti călugări, era înrudit cu Vitalian, ei au obţinut audienţă la curtea imperială din Constantinopol, în anul 518. Acolo, însă, formula lor a fost în mod viguros denunţată în special de Achimiţi. În anul următor, 519, Ioan Maxenţiu şi prietenii săi au plecat să pledeze în favoarea formulei lor la Roma. Dioscur şi alţi delegaţi papali au scris imediat lui Hormisdas, prevenindu-l contra lor; o scrisoare a lui Justinian, datată tot din 519. 29 iunie, exprima acelaşi punct de vedere cu privire la pericolul implicat în formula acestora”. Mai departe:           „În ciuda sprijinului lui Dionisie Exiguul, ale cărui traduceri din Chiril le-au fost folositoare în controversă, Călugării sciţi n-au reuşit să găsească suport la Roma. După o şedere de patrusprezece luni, ei au fost expulzaţi”. „…Modul abordării formulei theopashite de către Călugării sciţi a fost recunoscut chiar de ostilul Dioscur, care a raportat lui Hormisdas: est in propositione eorum callida et hoc dicere „nos synodum Calcedonensem suscepimus; hoc speramus, ut jubeatis nobis eam exponere, quia non sufficit sic quomodo est exposita, contra haeresim Nestorianam…” …. „Din punctul de vedere al Călugărilor sciţi, Calcedonul a fost, chipurile, apărat greşit şi prezentat eronat, aşa încât acesta nu s-a opus de o manieră categorică şi clară împotriva Nestorianismului. Prin formula lor, Călugării sciţi gândeau să prezinte Calcedonul într-un mod anti-nestorian mai clar, scoţând în evidenţă învâţătura sa autentică pozitivă referitoare la unitatea lui Hristos.””

În capitolul Românii şi contribuţia lor pentru sprijinirea Muntelui Athos de-a lungul secolelor în lucrarea lui Sotiris Kadas „Τό Άγιον Όρος. Τά μοναστήρια καί οί θησαυρσί τους”, Atena, 1980, 198 p, Pr. Dr. Ioan Dură discută despre contribuţia românească la dezvoltarea mânăstirilor athonite şi afirmă că „în lucrările consacrate mănăstirilor athonite contribuţa românească este scoasă în evidenţă, mai mult sau mai puţin, potrivit obiectivităţii istorice şi scopului urmărit de autorii acestora. Fapt ce se poate constata, cu prisosinţă, şi în lucrarea menţionată mai sus, în care ajutorul romnesc este departe de-a fi prezentat la justa sa valoare. Cu toate acestea, şi în ciuda datelor inexacte despre unii voievozi ai Ţărilor Române şi evenimentele din istoria acestora, semnalate de noi în cadrul notelor bibliografice, cele scrise de Kadas referitor la contribuţia românească pentru sprijinirea Muntelui Athos, merită toată atenţia cuvenită. Şi aceasta mai ales, atunci când vor fi redactate lucrări de sinteză dedicate ajutoarelor româneşti acordate Athosului. Iată deci şi motivul ce ne-a determinat să prezentăm, în cele ce urmează, în traducere românească, din lucrarea lui Sotiris Kadas, toate pasajele privitoare la români şi contribuţia lor pentru menţinerea Muntelui Athos de-a lungul secolelor.”

În lucrarea lui Kadas se afirmă, în prefaţă: „Protectori şi donatori ai Muntelui Athos, în acele timpuri grele (ale dominaţiei otomane – n. n.), au fost voievozii Principatelor Danubiene, Ţara Românească şi Moldova, ţării Rusiei mai târziu, precum şi mulţi patriarhi şi creştini cucernici”. Ţările române au ajutat: Marea Lavră, Schitul Prodromul, Mănăstirea Vatoped, Mănăstirea Hilandar, Mănăstirea Dionisiu, Mănăstirea Cutlumuş, Mănăstirea Pantocrator, Mănăstirea Xeroptamu, Mănăstirea Zografu, Mănăstirea Dohiariu, Mănăstirea Caracalu, Mănăstirea Filotei, Mănăstirea Simonopetra, Mănăstirea Sfîntul Pavel, Mănăstirea Stavronichita, Mănăstirea Xenofon, Mănăstirea Grigoriu, Mănăstirea Esfigmenu, Mănăstirea Sfîntul Pantelimon.

Apoi. Părintele-scriitor Ioan Dură citează lucrările deja existente despre acest subiect: Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfânntul Munte Athos, Sibiu, 1940; Gheorghe I. Moisescu, Contribuţia românească pentru susţinereaMuntelui Athos în decursul veacurilor, în „Ortodoxia”, V, 1953, nr. 2, p. 238-278; Virgil Cândea – Constantin Simionescu, Mont Athos, Presences roumaines. Avant-propos, de Emil Condurachi, Bucureşti, 1979

Fenomenul donaţiilor este tratat şi de Nicolae Iorga în: „Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase”, vol. I, II, Editura 100+1 GRAMAR S.A., Bucureşti, 1995, de autori contemporani; Eugen Negrici, în „Iluziile literaturii române”, Editura POLIROM, 2017; Răzvan Theodorescu:- „Pe marginea satalităţii româneşti: vechi lăcaşuri şi vechi dinastii”, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, 2018, şi Răzvan Voncu: „Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică şi contemporană”, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

Adnotările  preotului cărturar Ioan Dură la studiul lui Kadas sunt erudite; un nume citat des mai este şi cel al profesorului Mircea Păcuraru cu a sa Istorie a bisercii.

Studiul Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi întreaga suflare românească este un elogiu adus Prea Fericitului Părinte Patriarh Dr.  Iustin Moisescu, „ca unul ce a cunoscut îndeaproape problemele diasporei româneşti încă din timpul studiilor sale în străinătate şi al activităţii ecumenice şi vizitelor întreprinse în diverse ţări.

Despre Al. I. Odobescu (1834-1895). Însemnări despre un sihastru de la Mănăstirea Stânişoara, din secolul al XVII-lea, în „Notele Sale de călătorie” reţinem: „Din „Însemnările” făcute de Odobescu despre Stânişoara se poate constata existenţa unei alese vetre isihaste la această mănăstire în secolul al XVIII-lea. Călugărul sihastru, îmbunătăţit duhovniceşte şi ale cărui oseminte erau venerate de ucenicii săi, confirmă din plin o astfel de realitate. Această mlădiţă sfântă a trunchiului viguros al Bisericii Românilor a rămas, din păcate, asemenea multor altora, să fie cunoscută şi cinstită doar în împărăţia cerurilor. Şi, pentru încă o dată în plus, datorită „Însemnărilor” lui Al. I. Odobescu se confirmă că mănăstirile ortodoxe române, ca în cazul de faţă al Sînişoarei, au fost factor de coeziune al unităţii de neam, limbă şi credinţă a Românilor, tocmai prin prezenţa în aceasta a monahilor originari din toate ţinuturile locuite de întreaga suflare românească.”

Încă o bucurie. Ioan Dură îl citează pe Dumitru Bălaşa: „Despre Sfântul Nicodim Valahul a se vedea recenta lucrare a Pr. Dumitru Bălaşa şi Prof. Toma Hrisant, Mănăstirea Tismana – vatră străbună, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1983, p. 28-43.” Şi citarea textului, de interpretat, al Ieromonahului Ioanichie Bălan: Vetre de sihăstrie românească. Secolele IV-XX. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.

Elogiile aduse de Nicolae Glykis în prefaţa Bibliei greceşti de la Veneţia, din 1687, lui Şerban Cantacuzino şi Românilor este un capitol excelent despre Şerban Cantacuzino. „Significativ este faptul că aspiraţiile imperial bizantine, pe care Şerban Cantacuzino a voit să le facă cunoscute prin manifestul său, Biblia de la Veneţia, au găsit în persoana lui Nicolae Glykis un fervent propagator al acestora. În chiar prefaţa Bibliei de la Veneţia, Nicolae Glykis justifica legitimitatea aspiraţiilor imperial bizantine ale voievodului Şerban Cantacuzino prin genealogia acestuia cu împăraţii Cantacuzini ai Bizanţului de odinioară în termeni extrem de elogioşi: „Şi dacă cineva ar privi cu atenţie genealogia ta, cum este cu putinţă, rămânând înmărmurit, să nu-şi dea seama că este vorba de in neam aristocratic, de o viţă Împărătească, şi prin urmare, împodobită cu mii de frumuseţi; şi nimeni n-ar putea să mă dezmintă. Întrucât toţi cunosc neamul aristocratic al glorioşilor Cantacuzini, din care au răsărit bărbaţi iluştri atât în trecut cât şi în ultimul timp, şi a cărui mărire, neîntinată şi mult admirată, este lăudată până la marginea lumii… Privindu-te, Măria ta, se vede că în tine, ca într-un excelent prototip, sunt păstrate atributele neschimbate şi dumnezeieşti ale ilustrului neam grecesc de altă dată. Şi în timp ce celelalte familii au dispărut ilustrul tău neam se continuă şi va rămâne veşnic, biruind orice furtună şi atac şi uneltire a duşmanilor… mândrie a grecilor, slavă a bizanţului, laudă a Cantacuzinilor şi putere a întregii Moesii”. Cele de mai sus aveau o significaţie aparte cu atât mai mult cu cât, „de această dată, astfel de termeni nu erau imprimaţi la Bucureşti pentru supuşii voievodului şi cu caractere chirilice, ci în greacă, în intenţia lumii cultivate greceşti şi anume la Veneţia, acolo unde a fost tocmai lansată în 1687 o vastă campanie a „Ligii Sfinte” contra Turcilor”. (…) „Interesant este, de asemenea, faptul că şi mari figuri eclesiastice greceşti ale timpului, ca patriarhul Dositei al Ierusalimului şi patriarhul Dionisie al IV-lea Muselimis sau Seroglanul al Constantinopolului (8 noiem. 1671 – 14 aug. 1673; 29 iul. 1676 – 29 iul. 1679; aug. 1682 – 10 mart. 1684; 7 apr. 1686 – oct. 1687; aug. 1693 – apr. 1694) au încurajat pe Şerban Cantacuzino în perseverarea şi înfăptuiea aspiraţiilor imperial bizantine ale sale.”  Şi: „Prin prefaţa Bibliei greceşti de la Veneţia, autorul ei, Nicolae Glykis, făcea aşadar cunoscute conaţionalilor săi aspiraţiile imperial bizantine de care era animat voievodul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, legitimându-le prin originea împărătească a acestuia şi prin faptele sale în favoarea Ortodoxiei. Prefaţa este în acelaşi timp şi o mărturie despre originea dacică a poporului român, despre vechimea şi continuitatea neîntreruptă a acestuia în spaţiul său ancestral, precum şi a calităţilor cu care el a fost înzestrat.”

„La Institutul francez de Studii bizantine din Paris, afirmă Ioan Dura, Jean Darrouzes, A. A. a publicat, în anul 1982, volumul întâi al colecţiei „Geographie ecclesiastique de l’empire byzantin” („Geografia bisericească a Imperiului Bizantin”), intitulat „Notitiae Episcopatum Ecclesiae Constantinopolitanae” („Listele Episcopatului Bisericii Constantinopolitane”). Lucrarea este, de fapt, „prima ediţie critică a listelor („notitiae”) scaunelor episcopale şi mitropolitane ale Patriarhiei de Constantinopol pe perioada secolelor VII-XV. Iar pentru întocmirea celor douăzeci şi una de liste („notitiae”), J. Darrouzes a folosit două sute nouăzeci de manuscrise, menţionate de acesta în lucrarea sa în ordinea alfabetică a depozitelor de provenienţă.            Darrouzes ţine, în acelaşi timp, să precizeze că „rămân desigur manuscrisele, care n-au fost încă cercetate sau descrise în detaliu, alte liste cu variante de font şi de formă; dar, ţinându-se seama de numărul şi diversitatea manuscriselor la care s-a ajuns, viitoarele descoperiri au puţine şanse să aducă date, cu adevărat noi, privitor la compoziţia generală a listelor editate.”

În lucrarea sa, după introducere, Darrouzes face un comentariu al fiecărei liste („notitiae”) în care prezintă succint istoria textului, adică tradiţia manuscrisă şi formarea acesteia, iar după listele propriu-zise expune un index grec şi francez.            Conform mărturisiri lui Jean Darrousez, „nu este vorba de un studiu propriu-zis; fără îndoială că editorul nu putea face abstracţie de un anumit număr de mărturisiri din afara listelor, în particular în actele patriarhale, dar scopul nu era de-a da o listă completă la fiecare nume şi nici un comentariu al listelor.

În fine, „clasarea manuscriselor pe recensiuni, după legăturile textuale dintre acestea şi clasarea recenziunilor după context (cuprins), ocupă tot atâta loc ca însuşi textul”. Iar, în ceea ce priveste introducerea la texte şi note, ele vizează, în primul rând, să stabilească „prin critică internă rapoartele între recenziunile succesive”.  ” (p 52)

Cum era si firesc – aflăm din studiul Părintelui Dură – că in „Listele Episcopatului Bisericii Constantinopolitane se afla si inserate si Mitropoliile Tarii Romanesti sau Ungrovlahiei – cum este numita în actele sinodale ale Patriarhiei ecumenice – şi Mitropolia Moldovei

Aflăm că .Mitropoliile Tarii Romanesti sunt menţionate pentru prima dată în cadrul acestor liste, în apendicele listei a cincisprezecea, la numarul o suta  nouă zeci şi doi, dupa cum urmeaza:„Sunt şi alte Mitropolii care nu sunt scrise (trecute – n. n.) ,ca Pigasul  şi Ungrovlahia.  Ungrovlahia a fost facută de Sanctitatea Sa Domnul Filotei în două mitropolii dintr-o episcopie.”

Se stie că, dupa anul 1352, Mitropolitul Iachint al Vicinei a fost mutat la Câmpulung sau la Arges, iar in anul 1359 domnul Tarii Romanesti,Nicolae Alexandru Basarab(1352-1364),a obtinut de la patriarhul ecumenic Calist 1 (1350-1354;1355-1363)recunoasterea canonica a acestuia(9).De altfel,in insasi hotararea sinodala(10) din mai 1359,prin care sinodul Patriarhiei ecumenice transfera pe mitropolitul Vicinei in mitropolia „a toata Ungrovlahia „,se afirma că „deja acum catva timp (s. n.) el  a şi chemat la sine (s. n.), pe cel care se afla în vecinătatea lui, pe Preasfintitul mitropolit al Vicinei, chiar Iachint, şi a primit cu cea mai mare placere binecuvântatrea sa, arătand faţă de dânsul cuvenita supunere şi  evlavie.” In plus, potrivit aceleiaşi hotărâri sinodale din 1359, ierarhii Sinodului cunoşteau, aşadar, că mitropolitul Iachint „pare a fi foarte agreat de catre acest mare voievod la Biserica a toata Ungrovlahi”. Prin urmare, hotărârea sinodala de la 1359 reprezintă,în realitate, o „recunoaştere a unei stări existente şi nu de creare a unei instituţii”, adică a înfiinţării Mitropoliei Ungrovlahiei. În anul 1370, Antim Critopol era hirotonit de către patriarhul ecumenic Filotei (1364-1376) „mitropolit al unei  părţi din Ungrovlahia, adică a unei  jumătăţi”, după cum rezultă din hotărârea sinodală din octombrie a aceluiasi an.

Un alt studiu excepţional: „Mănăstiri şi schituri închise, profanate, desfiinţate şi demolate din anul 1948 pnă la Revolutia din Decembrie 1989”. Care sunt  mănăstirile  inchise, profanate şi desfiinţate? Autorul volumului le enumără: Mănăstirile  Bixad, Logreneşti. Vladimireşti, Dragomireşti, Războieni, Dervent, Durău, Negru Vodă, Slănic, Gologanu, Adam, Înălţarea Domnului (Stirigoi), Brâncoveni, Vasiova, Arad-Gai,Hodos-Bodrog, Prislop, Ramet, Eroii Neamului, Agafton, Piteşteanu sau Balaciu, Vărzăreşti, Sfanta Ana;  apoi  sunt citate mănăstirile demolate, schiturile închise, pângărite, desfiinţate şi demolate. O sinteza cu maximum de acribie despre manifestările răului. O înseninare a conceptelor. O fraza a memoriei colective: „Gardieni fideli ai spiritualităţii patristice –i nclusiv ai stramoşilor lor din Scythia Minor – românii n-au desparţit Crucea de Înviere. Pe de o parte, ei au înteles ceea ce zicea Sfantul Ignatie Teoforul, ca Biserica are rădăcina în lemnul Crucii, iar credincioşii sunt ramurileâ, precum si ceea ce spunea Sfântul Efrem Sirul: „Ca pentru mine fu Crucea / Cheia ce deschide Raiul”. Interpretarea părintelui Ioan Dura este transfiguratoare ,situăndu-se în dezvoltarea  conceptelor şi hermeneuticii lui Constantin Noica (memorabila frază, după care romănii şi-au construit biserici, folosind briceagul), Mircea Vulcănescu, (Dimensiunea românească a existenţei, care înseamnă si respectarea legii romăneşti, numele pentru Ortodoxia românească  şi, în comentariul lui Ioan Dura), heideggerienii (românii care au frecventat cursurile lui Martin Heidegger. (Dumitru Cristian Amzăr (1906-1999): etnolog, a păstrat o legătură durabilă cu Heidegger;

Nicolae Balcă (1903-1983): filozof şi teolog cu o teză de doctorat în filosofie, la Weimar, autorul articolului Interpretarea existenţei omeneşti în filosofia lui Heidegger (1939); Walter Biemel (n. 1918): filozof german de origine română, stabilit în Germania; Virgil Bogdan (1899 -1969) – traducătorul în româneşte al Fenomenologiei spiritului lui Hegel;

Alexandru Dragomir (1916-2002): pregătirea unui doctorat cu Heidegger a fost întreruptă de mobilizarea sa pe front; Constantin Floru (1897-1983) – a fost trimis la Heidegger chiar de Nae Ionescu; Vintilă Horia, Constantin Noica, Constantin Oprişan (1921-1958), Petre Pandrea, Chirilă Popovici, Ştefan Teodorescu, Ernest Bernea, Petre Ţuţea, Octavian Vuia (1913-1989) – fiul etnologului Romulus Vuia.

Este celebră afirmaţia lui M. Heidegger despre D. Stăniloae: „Este cel mai bun filosof creştin din Răsăritul Europei.”

Alt studiu memorabil: „Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române în cei patruzeci si cinci de ani de comunism. Pe când se va rupe Tăcerea?”

Un studiu cu valoare de Synoikism, un ab initio exact, fără ornamente: „Institutia cea mai veche a Romănilor, adică Biserica Ortodoxă şi ai cărei membri sunt majoritatea  covăsitoare a locuitorilor României, a cunoscut, din plin, prigoanele de tot felul în timpul regimului ateist, instaurat de forţe străine neamului românesc, dupa cel de-al doilea război mondial.” Părintele D. Stăniloae afirm; „Prin 1952, erau peste 500 de preoţi ortodocşi în închisori”, iar preotul Teodor Bodnar asertiona: „miile de preoţi care au umplut puşcăriile groaznice unde au fost torturaţi înfiorător şi au murit ca martiri străvechi pentru credinţă şi Biserica lor.”(citate din cartea preotului Ioan Dură). Si, din nou, Mircea Păcurariu:„Adevărul este că nicio biserică n-a suferit atât de mult ca Biserica Ortodoxă, ea a dat cele mai mari jertfe, preoţii ei au fost întemniţaţi în numărul cel mai mare. Majoritatea marilor noştri părinţi duhovniceşti  au trecut prin ani grei de temnita. Unii au murit acolo, alţii au supravieţuit şi o mică parte mai  pastoresc şi-n zilele noastre. Ca să nu mai vorbim de miile de credincioşi care şi ei sunt tot Biserica Ortodoxă. În orice caz, Biserica a rezistat si a jertfit mai mult decât orice altă instituţie în vremea comunismului.”( apud Ioan Dură, op.cit.)..

Excelente pagini despre N. Steinhart şi preotii din inchisori, despre Ion Ioanid, Andrei  Ciurunga… Şi, apoi, pagini de povestit lui Dumnezeu despre tatăl autorului,  preotul Vasile, teolog: „Cele pătimite de tata de-a lungul anilor in regimul comunist aveau, desigur, să-i macine sănătatea şi să-l treacă pe tarămul celălalt doar la âărsta  de ăaizeci şi trei de ani, în ziua de 14 ianuarie 1977, cand – din cele spuse de mama şi de soră – inchidea ochii tot privind la uşă, în aşteptarea întoarcerii fiului sau  de la Atena.” Transfigurătoare pagini despre Remus Radina, Constantin Mădincioiu, Cicerone Ionitoiu…

„          „File de istorie bisericească” – o carte a excelentei a Preotului Profesor doctor Ioan Dură, a urmelor cerului, a princiului cerului, în scriitura înduhovnicită.

Prof. dr. Ion PREDESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *