Și într-a șaptea zi cerurile s-au deschis Dinu Pătulea, Valentin Dolfi și înnoirea poeziei românești recente. Strategiile diferenței ontice

Și într-a șaptea zi cerurile s-au deschis Dinu Pătulea, Valentin Dolfi și înnoirea poeziei românești recente. Strategiile diferenței ontice

Poezia vâlceana participă la reînnoirea poeziei române recente prin scriitorii Dinu Pătulea și Valentin Dolfi. Retorica lui Valentin Dolfi, textul poetului din Govora, spațiu proniator, dar și participant la metamorfozele perfide ale istoriei, propune ceea ce este specific generației 90: prozasticul, diegeza reflexivă, diegesisul, fotografia, (Priviți titlul lui Vilem Flusser: Pentru o filosofie a fotografiei), logocentrismul versus fonocentrism, instrumentalizarea versus inefabilul pur, sintaxa textuală, semantică noncontextuală, unde ousia se situează între paradigma antropologiei, a caii rătăcite și imagistica omului recent, român sau poet, în context fraudulos, sau nemetafizic aparent, de fapt, plus cunoastere, mysterum fascinans, ca o condiție a celui condamnat la sensul structurilor de adâncime, unde bisericile sunt sculptate din briceag, spune filosoful, iar criticul literar adaugă: poetul atinge obiectele cu zâmbetul eremitului laic sau aitistului spengler, însuflețindu-le. Este ceea ce se întamplă și în poezia lui Valentin Dolfi. Postmodernismul are o bibliografie amplă. În cultura română Mircea Cărtărescu a scris o carte esențială despre subiect: „Postmodernismul românesc”, volum, în care, apreciază Paul Cornea, nivelul discuțiilor despre subiectul amintit crește. Alexandru Mușina va conjectura inedit despre subiect. Va discuta despre elementele sociologice ,psihoistorice, inconștientul colectiv și relațiile lui cu supraeul ideologic. Alexandru Musina ,discutând despre generația 90, va disocia despre inconștientul „încărcat” al acesteia, care nu este o cultură nevrotică, ci una psiho-tică. Scriitorul,lectorul,textele,vor avea o stare hebefrenică,o veșnicie a fericirii..Nouăzeciștii nu sunt poeți „forestieri” ,au textualismul la vedere,iar câțiva,au structurile de adâncime ale auroralului,concept discutat de o întreagă filosofie europeană. Gheorghe Crăciun va afirma: ”Trupul știe mai multe” și nu trebuie jefuit. Ioan liviu Stoiciu scrie eseuri profesioniste despre postmodernism, cu gen proxim și diferența specifică. Profesionalismul, în general, fiind atributul postmodernismului. Literatura lui Cristian Popescu se constituie în”mitul fondator” al generației 90, aureolat de celălalt mysterum fascinans al generației. VasileIanus, retras la mânăstire. Sunt toate elementele pentru constituirea  unui imaginar din mitologia persuadării.Cristian Popescu semnifică mitul personal al diferenței retorice și ontice, psihanalizabil, constituit la intersecția eului individual ,supraeului, eului social, inconștientului, în formula lui Charles Mauron. Mai mult, creuzetul dramatic al vieții poetului duce spre sindromul discordant,care îi va provoca moartea, la 36 de ani. Ioan S. Pop va oferi, poetic, antropologiei neamului, hrana harică a celui care a trecut prin aulalia si perihalia trăirii.
Despre Valentin Dolfi au scris Traian T. Coșovei: „Poetul plutește într-un aer de tandră indeterminare, grațios și melancolic, cu o dezinvoltură desăvârșită, atingând obiectele și scoțând din trecutul lor un sunet distinct, inconfundabil.” și „Sintaxa aceasta concasată, invocând incoerența trucată a filmelor de neon, face dovada unui alt poet Valentin Dolfi, care, rupându-se de trecutul debutului sau, rămâne același poet autentic, îngrijorător de profund, elegiac și cerebral, reflexiv… și poet!”. Octavian Soviany: „Un univers carcerar, izomorf cu bunkerul de hârtie al scriiturii . Iar parcurgerea acestui muzeu al trecutului cu amintirile sale mumificate îi dau poeziei lui Valentin Dolfi un abur de apăsatoare melancolie, care constituie probabil accentul particular al acestui poet, care pare să interpreteze partitura textualismului dezabuzat, erodat de morbii tristeții și oboselii.”. Dumitru Mureșan: „El cultivă, cum spuneau suprarealiștii, decepția sistematică. Creează iluzia pentru ca imediat să o risipească.” Și: „Lumea de ipsos, acest ultim volum al lui Valentin Dolfi, pare străbatut exact prin centrul său de greutate de un fir tăios, schizogen” (Bogdan-Alexandru Stănescu). „Valentin Dolfi își concepe textul într-o deplină luciditate și de pe poziții de autoevaluare. Conștiința sa radicală nu anihilează cu nimic naturalețea poemelor impregnate, la rândul lor, de o melancolie crepusculară. Lumea de ipsos, într-o formulă aparent facilă, este o carte care lasă impresia scrierii continue, chiar și după lectura, ca o structură care se țese din mers, este una care reușeste să-și mobilieze cititorul poate chiar prin autoironia – de calitate – ce se lasă insinuată cu fiecare semn al poemului.” (Silviu Gongonea)
Ar mai putea fi citați: Alexandra Vrânceanu, Lena Lazăr, Simion Bărbulescu, Nicolae Coande, Emil Vasilescu, Marian Dopcea.Retorica lui Valentin Dolfi textualizează memoria cetății.Un exemplu este poemul :”Profesorul Deaconu”.Textualizează ,de fapt,metamemoria textului.Personajele sunt legate precum elementele lucrului bine făcut,într-un sistem care cultivă ființialitatea prozaică, simplu de întristător:lectura,referențialitatea,intertextualitatea,viața și sfârșitul continuu, eroismul cotidian,existența aulică,experierea împăcată,in soto voce transfigurată.Toate ,obsesiv memorabile.
Profesorul Deaconu
A murit profesorul Deaconu care a scris patru
cărți și a vrut să intre în Uniunea Scriitorilor
elevii îl porecliseră Varlaam dar el s-a considerat
tot timpul doar un simplu slujitor al literaturii
române oamenii spuneau ca e sâcâitor și
neînduplecat în lupta lui permanentă cu primarul
nemulțumit de ruina care a cuprins orășelul
a murit și cățelușul vagabond pe care îl hrăneam
în fiecare dimineață pe unul l-au îngropat în cimitir
pe celălalt l-am îngropat noi pe un dâmb
de ce un om și un câine au sfârșit la fel și cum
de au dispărut amândoi în aceeași zi au fost
întrebări la care eu bibliotecarul orășelului eu care
am citit Biblia din scoarță-n scoarță și multe cărți
de filozofie și de anatomie n-am știut să răspund
Germinari de lectură din celebrul M. Heidegger,postmodern în hermenutica actuală:”Omul este poemul pe care l-a început Ființa. Drumul către o stea. Atât și nimic mai mult”, decelabile în „Locul vechi al familiei” Segmentele vieții sunt resemantizate spre limită și depășire. Punctuația devine stilistica afectivă.
Locul vechi al familiei
Când a murit tata am căutat în cimitir
locul vechi al familiei unde au fost
îngropat strabunicul Ion și străbunica Ana
unchiul Ionel și bunica Paraschiva cu
greu l-am gasit lângă un cavou în construcție
pentru că îl acoperise iarba și crucea lipsea
atunci am comandat o cruce nouă din
marmura albă care să nu se rupă și să nu
putrezească cu poza și numele lui scris
frumos dedesubt dar pietrarul a greșit și
a făcut crucea mică și îngustă nu mai aveau
loc toate numele pe ea lasă lasă a zis
nana când a văzut e foarte bună și asta
că doar nu e nevoie să-i trecem pe toți
așa au dispărut ei de pe fața pământului pentru
totdeauna și străbunicul Ion și străbunica
Ana și unchiul Ionel și bunica Paraschiva
Text important, cu individuație, dincolo de un curent literar sau altul. Memoria stenică a unei generații care vrea să recupereze sensurile mute, pe care le teoretiza atât Julieva Kristeva cât și J. Derrida, ca structură de suprafață. Miza ține de structurile de adâncime, metabolizate din lecturile reflexivității,asumate, într-un discurs al scriiturii locuită de persuasiune,crepuscul, limbajul păcii.
Poemul „Un chef de rockeri” și viața de zi cu zi:
Au zis hai mă cu noi la un chef de
rockeri să vezi și tu cum ne distrăm
am cumpărat țigari au cumpărat
băutura am fost într-o cameră de bloc
am fumat ți-am băut frațește dintr-o
sticlă de vodcă toată noaptea am
ascultat rock and metal 4 ever rock
and metal pe perete era Marilyn
Monroe desenată de Andy Warhol
pe perete era un înger din lemn cioplit
cu briceagul toată noaptea m-am rugat
la el dar nimeni n-a fost mântuit și
până dimineață am obosit și unul câte
unul am ieșit pe ușă au rămas sunetele
chitarelor încremenite în aer scrumul
de țigară camera goală cu storurile
trase să-și plângă singure de milă
Despre cuvintele-cheie din preajma thanatosului, sub mantaua distincției, pe care o face Descartes între ego cogito ca res cogitans de res corporea, cu citatul: „Et quidem ex quolibet attributo substantia cognoscitur; sed una tamen est cuiusque substantiae praecipua proprietas, quae ipsius naturam essentiamque constituit, et ad quam aliae, omnes referuntur?”(Principia I, n. 53, p. 25) [Substanța este desigur cunoscută pornind de la un atribut oarecare; totuși, fiecare substanță are o proprietate principală, care constituie natura și esența ei și la care se raportează toate celelalte proprietăți.] (apud Martin Heidegger, Ființă și Timp, Editura Humanitas, București, p. 124-125)
„Doamna Fisher”
Tund iarba în curtea doamnei Fisher
e cald și soarele îmi arde pielea
un ciob lucește la colțul casei rotesc
mașina în cercuri concentrice bucăți
de iarbă sar în toate părțile și mă gândesc
la Walt Whitman murdar cum sunt
și obosit și transpirat motorul tușește
și vine doamna Fisher și îmi aduce o cutie
de bere rece mă tai adânc la deget când
o desfac și îmi sterg repede sângele
pe tricou ți-e frică de moarte puștiule
văd eu zice doamna Fisher râzând
Citiți. (Ar trebui să ne reamintim că Ioan Es. Pop, postfațatorul volumului „Fotografii de familie”, a inițiat și Colocviile poeziei de la Nicula.) Texte din generația 70 devin nouăzeciste. Altă „fotografie” a celebrului poem „Fata tatii”.
Dacă te-ai fi gândit la copii când ai
plecat de-acasă lumea din orășel n-ar
cleveti acum că ai jucat cărți până
dimineața și-ai pierdut o sumă mare
de bani și nervos te-ai urcat în mașină
și ai plecat deși ei au spus că te-au
rugat să mai rămâi să bei o cafea
dacă te-ai fi gândit la copii când
ai plecat de-acasă ziarele n-ar fi scris
că te aflai pe drum de două zile și
oboseala și-a spus cuvântul și-ai adormit
la volan mașina a părăsit drumul s-a
lovit de un cap de pod și s-a răsturnat
dacă te-ai fi gândit la copii când ai plecat
de-acasă n-ar trebui în fiecare duminică
să-ți aprind lumânări în jurul mormântului
ca pe un rug încercand parcă să-ți ard
amintirea și să-mi ard durerea eu mama
ta mereu plânsă și îmbrăcată în negru
eu mama ta Emile stând de veghe lângă
un mormânt care n-ar fi trebuit să existe.
Ce spuneți? Să ne reamintim. Divinitatea locuiește în interiorul Ființei. Ființa locuiește în interiorul textului. Cerul, care mai adoarme uneori, locuiește în interiorul Divinității.
Și într-a șaptea zi cerurile s-au deschis
un înger a coborât și s-a așezat lângă el
aici să rămâneți le-a zis să nașteți copii
aceasta e țara pe care v-am dat-o eu vouă
și iarba era verde copacii aveau rod și o
lumină strălucitoare plutea deasupra pământului
ei au rămas nemișcați și noaptea a venit
și goală și dimineața au văzut iarba de lemn și
copacii de piatră au plâns au tăcut zile în șir au
rătăcit pe câmp cu ochii roșii ca merele coapte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *